37 ani...

37 ani mi-ai fost alaturi, iar eu n-am fost in stare sa fiu langa tine cand ai plecat....De ce?????

In camasa asta te-ai stins. In poza ochii par inchisi...

Mers dupa cumparaturi, dupa certificatul de deces, avut grija ca lumea sa aiba ce servi, mai tot timpul ai stat langa babe(cred ca te-au lauzit la cat au vorbit), iar apoi....gata. Am mai stat de vorba doar dimineata, cateva momente. Ce naiba fac eu acum? Cine imi spune mie ca esti fericit acolo?  

Bunicu...

Poza de buletin. Asa mi-l amintesc pe bunicu cand ma ducea la CEP si ne lua pepeni, cand l-am asteptat pana seara tarziu sa vina de la Bucuresti si mi-a adus o papusa si niste napolitane bestial de bune. Nu am multe amintiri cu el de pe vremea cand mergea. Tin minte agitatia din ziua cand a cazut. Nu mi-a spus nimeni nimic. Simteam ca este ceva, dar n-am intrebat. M-am dus dupa usa. Nu stiu de ce. M-a luat mamaia de acolo. Apoi vecinii ma intrebau daca era bolnav si eu ziceam ca da. Nu stiu daca stiam ce s-a intamplat sau doar banuiam ca lui bunicu ii era rau. Era 21 aug. 1988

21 iulie 2016  - am intrat in camera. Nu era nimeni. Doar bunicu statea in patul lui. Era imbracat in costum, pantofi, cu mainile pe piept si avea o carpa pe fata. Mai tinea batista pe fata ca sa nu-l bazaie musca. Nu mai stiu daca l-am intrebat "ce faci, mosule?" L-am pupat pe frunte, dar mi-a fost teama sa ma uit si la ochi. 

REsping gandul ca nu mai e. Nu vreau sa simt ca nu mai am bunic. Am luat camasa lui bunicu de la tara ca s-o pastrez eu. Acum ma uit la ea si e doar o camasa. Ma uit la poza si parca nu-i bunicu.

Unde esti, mosule?

O inima...

 Trebuie sa continui sa lucrez. Credeam ca nu pot crea decat cu bucurie. Se poate si cu tristete.
Pana sa plece bunicu, nu cumparam haine negre. Decat foarte rar. Pentru ca nu aveau alta culoare. Si-mi spuneam ca daca va muri cineva, doliul va fi in suflet, nu in haine. Acum simt sa fiu in negru. Ieri cred c-am avut un moment de realitate. Si mi-a venit sa urlu. As pleca departe. As sta in ploaie. Clocoteste ceva. Dar ma abtin, ca sa nu-l supar pe bunicu.
Ieri a fost negru. Si a fost mac. Doar unul. O singura inima. A mea si a lui.

Pa, mosule!

Pa, bunicule! Sa dai un bif(beep)!
21.07.2016- mosul meu a plecat
Dar nu-l simt plecat. Nu simt ca n-am sa-l mai vad niciodata. Nu simt ca nu-mi va mai spune niciodata "pa, bunicule!". Nu simt si nu stiu de ce. Poate pentru ca mi-am dorit sa plece? Iarta-ma, mosule! N-am stiut ca tu nu-ti doresti. Am vrut doar sa nu te mai chinui. Si am vrut sa cred ca acolo iti va fi mai bine. Acolo sunt toti ai tai. Si acolo vei merge. Ai suferit prea mult aici ca sa nu-ti fie bine acolo. Si imi doream sa-ti fie bine. Iarta-ma! As vrea sa stiu ca ti-e bine si sa sar in sus de bucurie!
Am crescut la tara si atunci cel mai mult tineam la bunici. N-am putut sa ma bucur prea mult de bunicu. Cand aveam 10 ani a cazut si de atunci n-a mai putut merge. Cand eram mica l-am visat c-a murit. Si m-am trezit si nu ma puteam opri din plans, desi il vedeam langa mine. Cred ca daca se intampla sa plece atunci....nu mai eram om. De la 10 ani am avut un bunic chinuit. Ofta, indura, dar nu se plangea. Bunicu a avut mintea limpede pana a plecat. N-a injurat, n-a comentat. Iar pe primul plan eram eu. Mi-a lasat mie casa lui. Imi pare rau ca n-am fot in stare sa fac mai mult pentu el. Imi pare rau ca n-am fost langa el cand a plecat.Eu nu pun mana pe oameni morti. Dar bunicu dormea. L-am mangaiat, am vorbit cu el, el doar dormea in pat. Asa il vedeam mereu.
Nu, n-a plecat!